„It’s louder than words, this thing that we do”, în traducere liberă „contează mai mult decât vorbele acel lucru pe care îl facem”, este versul care dă titlul unei piese a celebrei trupe Pink Floyd de pe albumul de studio „The Endless River” înregistrat în anul 2014 de David Gilmour și Nick Mason pornind de la materialul rămas de la Richard Wright. Este singura piesă care are versuri, scrise de soția lui David, Polly Samson, celelalte fiind instrumentale. Videoclipul însoțitor al piesei, regizat de faimosul Aubrey „Po” Powell, designer-ul favorit al coperților de albune ale marilor trupe, de la Led Zeppelin la Emerson, Lake & Palmer, a fost filmat în zona Mării Aral, așa cum arată ea acum, secată și cu carcasele ruginite ale vaselor eșuate pe țărmul deșertic. Vedem acest peisaj devastat și câțiva copii care se joacă cu vaporașe jucărie, precum și adulți cu fețele ridate de vârstă. Atunci când am văzut acest videoclip am rămas cu aceste imagini în minte și, dintr-o dată, încă o dovadă a forței artei autentice, am resemnificat tot ceea ce știam despre Aral.
Ce știam? Aveam informații despre catastrofa ecologică din zonă și eram la curent cu acele fotografii făcute din satelit care arătau cum, de la an la an, se restrânge suprafața luciului de apă. Dar de atunci am devenit mult mai atent la ce se întâmplă în zonă și mi-am propus să ajung acolo pentru a avea o percepție în direct. Se ajunge greu pe țărmul Mării Aral, fie venind spre ea din Uzbekistan, fie din Kazahstan, dar efortul merită făcut dacă vrei să îți asumi condiția de martor bine informat al fenomenului.
Am zis „marea”, dar poate că mai potrivită ar fi denumirea de „lac sărat”, caz în care aș spune că Aralul nu a fost niciodată o mare. Lacul Aral, aflat la granița dintre Uzbekistan, în zona Republicii Autonome Karakalpakstan, și Kazahstan, are un bazin hidrografic mult mai extins, cu ramificații care ajung până în alte țări vecine, Afganistan, Iran, Kârgâzstan, Tadjikistan și Turkmenistan, iar numele său vine din vremurile bune ale ecosistemului acvatic, însemnând în limba mongolă „marea insulelor”, pentru că erau cam o mie și o sută de insule în interiorul ei atunci când încă nu începuse procesul de scădere a nivelului apei. În acele vremuri Aralul era al treilea lac al planetei cu o suprafață de aproape 70 000 de km pătrați, adică, pentru a ne face o imagine, aproape o treime din suprafața României.
Marea Aral a început să dispară, hai să folosim acest termen dramatic, prin anii 1960, în timpul Uniunii Sovietice, când râurile care se vărsau în mare au început să fie conectate la sisteme de irigație pentru a fertiliza oazele agricole din zonele aride ale Asiei Centrale. Bumbacul, numit „aurul alb”, devenise o cultură dominantă. Este interesant că inginerii sovietici implicați în proiectele de irigare au anticipat dispariția lacului, dar fără să-și facă griji, considerându-l oricum o „eroare a naturii”, plus că, pe de altă parte, nimeni nu își putea permite să contrazică planurile aprobate de partid.
Fenomenul de secare s-a accentuat pe măsură ce schimbările climatice au dus la o secetă din ce în ce mai puternică. Drept urmare, până în anul 2007 suprafața s-a redus cu 10 la sută și s-a petrecut un fenomen îngrijorător, practic, marea s-a spart în patru lacuri independente. Foarte repede, în anul 2009, lacul din sud-est aproape că a dispărut și numai în anii mai ploioși s-a mai adunat apă în acel bazin, în rest rămânând doar un firicel de apă. În anul 2014, așa cum au arătat fotografiile făcute din satelit, a dispărut și acest firicel, locul fiind numit acum Deșertul Aralkum. De la 70 000 de km pătrați suprafața lacului a ajuns să fie în ultimul deceniu la mai puțin de 20 000, adică un sfert din cât avusese cu șaizeci de ani în urmă.
Drept urmare, diversele organizații internaționale au sesizat fenomenul și au atras atenția asupra lui. Încă din anul 2011 Ban Ki-moon, Secretarul General al O.N.U., a atenționat că este vorba despre unul dintre cele mai mari dezastre ecologice ale panetei. Sunt și efecte economice, în primul rând dispariția tuturor oportunităților economice specifice, începând cu pescuitul, sursă importantă de hrană și de venituri pentru locuitorii din zonă. Pe măsură ce nivelul apei a scăzut, salinitatea a crescut, ceea ce a dus la dispariția unor specii de pește, mai puțin tolerante la apa salină și incapabile să se adapteze. Au dispărut și specii de nevertebrate, pe ansamblu, reducerea biodiversității fiind o consecință inevitabilă.
Problema este că cele două mari râuri care alimentează lacul, Amu Daria și Syr Daria, sunt efectiv epuizate prin folosirea apei pentru irigații. De exemplu, Syr Daria irigă aproape două milioane de hectare numai în Valea Fergana. Cât despre Amu Daria, el se varsă în Aral de doar vreo 2500 de ani, după o deviere a cursului făcută de oameni tot în scopuri economice, altfel, spun specialiștii, cursul său era spre Marera Caspică.
Au fost propuse mai multe soluții de salvare, între care, folosirea mai eficientă a apei pentru irigații, plantarea unor specii de bumbac mai puțin consumatoare de apă, dezvoltarea unor activități care să ofere o alternativă la practicarea agriculturii, ori chiar aducerea apei din alte bazine hidrografice ori din Marea Caspică. Țările din zonă au semnat un acord, UNESCO s-a implicat, iar Banca Mondială s-a arătat dispusă să finanțeze restaurarea. Dar tot ceea ce s-a făcut până acum pentru a salva Aralul este un proiect în partea de nord, finanțat de Kazahstan și UNDP, care a constat în construcția unui dig, finalizat în anul 2005, care a dus la creșterea treptată an nivelului apei și la scăderea salinității. Fapt remarcabil, ceea ce arată forța naturii de a se recupera, în acel lac din nord au reapărut peștii.
Dar când ajungi acolo, în acel spațiu deșertificat care te uluiește prin straneitate și vezi „scheletele” fostelor vase, înțelegi cât de complicate sunt lucrurile. De fapt, începem să înțelegem că avem o nouă problemă, una vitală, să o numim „problema apei”. În Asia Centrală ea este deja la ordinea zilei.