Am povestit în urmă cu ceva timp despre Republica Karakalpakstan, parte autonomă a Uzbekistanului, și despre ținutul său arid, între două deșerturi, Karakum, adică Deșertul Negru, și Kîzîlkum, Deșertul Roșu, în bazinul râului Amu Daria, cu Lacul Aral în partea de nord, din ce în ce mai secat. Am rămas dator cu câteva impresii despre orașul Nukus, cel care are rolul de centru administrativ al regiunii. Se ajunge greu în zonă pentru că itinerariile turistice au alte priorități, așa că numai un călător care vrea să acopere regiuni mai puțin cunoscute poate avea o motivație pentru a asemenea aventură.
Nukus, un nume tribal de origine persană, a fost o așezare mică și lipsită de importanță economică până prin anii 1930, când, în timpul Uniunii Sovietice, tocmai izolarea sa l-a făcut important, aici înființându-se, între altele, un institut de cercetări în domeniul chimiei, folosit în prinicipal de armată și serviciile secrete pentru producerea și testarea unor arme chimice, așa cum ar fi și vestitul agent Noviciok. După anul 2000 toate acestea au fost dezafectate cu sprijin tehnic american. În prezent, cu o populație de peste trei sute de mii de locuitori, declarat „zonă economică liberă”, Nukus spreă să intre pe un trend ascendent privind dezvoltarea prin identificarea unor noi domenii, altele decât cele tradiționale, în cazul agriculturii fiind deja atinsă limita resurselor de apă disponibile.
Pentru cineva interesat de cultură și artă Nukus va fi ocazia unei surprize. Muzeul de Artă de aici are o colecție de artă modernă, rusească și uzbekă, care datează din perioada imediat următoare anului 1917, după ce în Rusia au luat puterea bolșevicii și fostul Imperiu Țarsit a devenit Uniunea Sovietică. Se știe că în primii ani artiștii avangardiști au fost „tovarăși de drum” ai noii ordini, implicându-se în noua propagandă și în mișcările artei cu tendință proletară. Unii dintre ei au simțit repede constrângerile ideologice și au căutat alternative, inclusiv exilul. Dacă inițial li s-a oferit iluzia libertății de creație, ulterior, și mai cu seamă după ce Stalin a preluat puterea, artiștii care nu au răspuns la comenzile de partid au fost marginalizați sau eliminați. Gulagul începea să fie populat și cu artiști. Tocmai izolarea și lipsa de interes pentru un ținut îndepărtat, a făcut ca la Nukus să supraviețuiască artă modernă rusească din perioada interbelică, aici fiind permis ceea ce era interzis în metropolele Uniunii Sovietice. I. V. Savitsky a fost curatorul care a avut ideea de a achiziționa opere de artă din Asia Centrală și din întreaga Rusie, din mai toate curentele care fuseseră declarate decadente de către Stalin. Cu acceptul tacit al autorităților, Savistsky a adunat în muzeu opere care țin de curente precum constructivismul, cubismul, futurismul, ori neo-primitivismul, practic interzise pe terioriul URSS. Teama era însă atât de mare încât unele dintre operele adunate de Savistky erau duse direct în depozite și nu au fost expuse niciodată până nu a început Perestroika în vremea lui Gorbaciov.
Hai să dau și un nume de asemenea artist rus ale cărui opere au ajuns aici în timpul prigoanei staliniste. Este cazul lui Alxander Volkov, inițial cu un stil asemănător cu al mult mai cunoscutului Kandinsky, apoi, după ce a fost exilat în Uzbekistan, a intrat sub influența stilistică a unor mari pictori precum Matisse sau Derain și a încercat să propună o pictură specifică Asiei Centrale, inspirată și din arta decorativă tradițională.
Muți dintre artiștii ale căror tablouri sunt în prezent expuse în acest muzeu au avut mari probleme în timpul lui Stalin, fiind prigoniți în moduri specifice unui regim totalitar. Astfel, Nikolaev a fost arestat pe motive de sexualitate, Kurzin a fost închis, apoi exilat, deoarce ar fi făcut propagandă anti-sovietică, Lysenko a fost închis într-un sanatoriu de boli psihice, iar Sokolov a fost trimis într-un lagăr de muncă.
Pe scurt, am avut surpriza de a descoperi în deșert, departe de marile orașe, un muzeu al artei interzise. Desigur, mai sunt expuse și alte artefacte, de la antichități din vremea zoroastrismului la artă populară, și acestea interesante pentru istoria zonei. Sunt istorici ai artei care susțin că trebuie să vezi neapărat colecțiile din Nukus pentru a avea o imagine completă asupra artei ruse în perioada sovietică. După anul 2000 muzeul a devenit din ce în ce mai cunoscut pe plan internațional și au apărut comentarii foarte favorabile în presa occidentală.
Pentru cine este interesat de finețuri culturale mai am încă ceva de spus. Tot în Nukus a fost amenajat recent și un muzeu dedicat lui Berdakh, poetul și gânditorul Karakalpakstan-ului, trăitor în secolul al XIX-lea. Mi-a plăcut imediat ideea de a mai avea ceva de explorat, căci știu bine că în acest spațiu poeții și gânditorii sunt părinți fondatori, ei au prioritate intelectuală și sunt respectați ca surse de autoritate și înțelepciune. Berdakh a fost un vizionar care a crezut în valoarea libertății și a încercat, inclusiv prin poemele sale, să dea un sens energiilor oamenilor din acest spațiu deșertic.
Am vizitat orașul într-o zi lungă de vară, toridă și uscată. Clima a devenit din ce în ce mai uscată în ultimele decenii, iar folosirea apei râului Amu Daya în amonte pentru irigații a dus la o criză a apei. Marea Aral se retrage din ce în ce mai mult și se vorbește acum despre un proiect al țărilor din zonă pentru a găsi o soluție de salvare hidrologică. Dar despre Aral și problema apei voi povesti într-un episod viitor.