Hedi S. Simon nu-și cunoaște cu exactitate vârsta. Știe doar că s-a născut la Cernăuți, în 1938 sau, poate, 1937, pentru că arhiva orașului a dispărut într-un incendiu și, odată cu ea, toate informațiile legate de starea civilă a locuitorilor săi. Mai știe că, pe la vârsta de trei sau patru ani, dar cu precizie în 1941, se afla cu familia în Transnistria, în acea anticameră a morții în care fusese înghesuită marea majoritate a evreimii din estul României, în temeiul măsurilor de odioasă purificare etnică, prin care conducerea de atunci a țării spera să obțină rezolvarea problemei evreiești.
Știe, dar nu-i place să vorbească despre acele vremuri.
Revenind, ca prin miracol, cu familia intactă din acel iad, se va stabili la Rădăuți, unde va urma școala primară și liceul, pentru ca, mai târziu, să plece la București pentru studii universitare. Bună cunoscătoare de rusă și germană, Hedi S. Simon va fi repartizată, mai întâi, ca profesoară într-o comună din Bucovina sa natală, apoi la Brașov, în cadrul Academiei Militare din localitate. În Israel va emigra relativ târziu, prin 1981, devenind, prin reconversie profesională, funcționar de bancă. Din 1991, anul pensionării, datează primele sale tentative literare și publicistice care se vor concretiza, de-a lungul vremii, în zeci de articole de presă și câteva cărți de proză scurtă, romane sau eseuri. Printre acestea din urmă amintim doar: „La răscruce de vremuri” (2012, ed. Hasefer, București); „Vioara întâi” (2014, ed. Hasefer, București); „Dragoste târzie” (2016, ed. Familia, Tel Aviv) și „Floarea deșertului” (2017, ed. Familia, Tel Aviv). Pentru activitatea sa literară și publicistică, autoarei îi vor fi decernate câteva premii, dintre care îl menționăm doar pe cel primit din partea Asociației scriitorilor israelieni de limbă româna, pe anul 2018.
Acum patru ani, în 2019, Hedi S. Simon și-a strâns, într-un volum intitulat „Din cioburi de cristal”, tot ce a considerat mai reprezentativ pentru proza scurtă și articolele publicate de ea până acum. Despre această inițiativă, editorul ei, Dragoș Nelersa, afirmă: „Asemeni marilor muzicieni care își adună la un moment dat cele mai bune melodii într-un album pe care-l denumesc „Best of”, și scriitoarea Hedi Simon a strâns în paginile acestui volum cele mai valoroase texte, scrise de-a lungul timpului. Sunt „cioburi de cristal”, așa cum îi place autoarei să le denumească, pe care Hedi Simon le-a montat cu migală într-o minunată bijuterie de diamant”.
Cartea este structurată pe două părți potrivit conținutului: proză și publicistică. Prima parte, cea mai voluminoasă, include nouă texte de proză scurtă, printre care și două mai ample, care ar putea fi cu ușurință privite ca nuvele sau mini-romane, iar a doua – o serie de evocări de personalități culturale din varii domenii (pictură, muzică, literatură, știință), câteva din ele având tangență cu biografia autoarei. Le vom considera în ordine.
Inapetența autoarei pentru aspectele dureroase ale propriei biografii (se va confesa o singură dată mai amplu într-un dialog cu scriitorul și eseistul Zoltan Terner), se observă și din graba cu care, în prima povestire a volumului („Nostalgie”), trece peste aspectul deportării în Transnistria, unde-și va pierde bunicii și o mătușă din partea tatălui, pentru a se concentra asupra a ceea ce va socoti ca fiind totuși o copilărie fericită, întrucât destinul a vrut ca familia ei nucleară să revină cu bine din exilul de peste Nistru, iar epoca nouă în care intrase întreaga țară după război se resimțea de suflul trepidant al reconstrucției. Nu conta în ochii copilei, care abia împlinea nouă ani, că împărțea o casă de trei camere cu alte două familii, sau că la școală întâmpina serioase probleme cu limba română, care se suprapunea ca nou strat lingvistic pe germana din familie, atâta vreme cât în curtea casei își găsea oricând un loc al ei sub nucul bătrân, martor fremătător al jocurilor vârstei și chiar al primului sărut, sau atâta vreme cât, adolescentă fiind, începea să culeagă laurii străduințelor școlare și mergea de două ori pe săptămână la cinematograful din oraș. Abia anii studenției, petrecute la București, o vor scoate din mirajul acelei vârste de aur și-i vor arăta o altă față a existenței, cu corolarul imediat al pierderii inocenței și subțierii tot mai acute a sentimentului de „acasă”. Înaintarea în vârstă a părinților și, apoi, pierderea tatălui, vor contribui la adâncirea acestui sentiment, iar o imagine târzie a mamei conducând-o singură la gară, după una din vacanțe, fără a mai aștepta ca altădată plecarea trenului, avea să-i furnizeze una din cele mai puternice emoții, pe care o va purta cu sine toată viața: „De patruzeci de ani visez același vis care se repetă în mod obsesiv. Mă aflu într-un tren în drum spre „acasă” și de câte ori privesc pe geam văd mereu aceeași imagine: spatele mamei îndepărtându-se, trăgând după ea picioarele obosite, singură și înfrântă”.
Experiența de studentă a autoarei, a cărei complexă biografie îi servește permanent ca sursă de inspirație, stă la baza altor două povestiri („A fost ce a fost, dar nu va mai fi” și „Aura”), cu desfășurări interesante și, de multe ori, surprinzătoare, cu personaje nu mai puțin reale ca autoarea însăși, unele chiar cu alură istorică (Odetta Oteteleșanu, descendentă a unei binecunoscute familii din protipendada de aur a capitalei, intervievată de Eugenia Vodă). Alte referiri la București, fie în calitate de vizitatoare din Țara Sfântă (mini-romanul „Livia”), fie ca spațiu interbelic în care este plasată temporar stufoasa poveste de viață a unei tinere eroine (nuvela „Șeindale”), prilejuiesc autoarei adevărate tururi de forță literară, care dau măsura întregii sale capacități narative, cu tot ce presupune aceasta, de la creionarea personajelor, a atmosferei și a dialogului, până la descrierea de cadre naturale sau de interior, așezarea intrigii între coordonatele cele mai avantajoase și cultivarea inteligentă a surprizei. De altfel, aceste texte, ușor restructurate și amplificate, ar putea sta la baza a două noi romane, pentru care Hedi S. Simon are toate datele și înzestrarea necesare.
În cuvântul înainte („În loc de prefață”) care deschide volumul, autoarea reia o cunoscută comparație a poetului Maiakovski între dificultatea actului de creație și cea a obținerii unui singur gram de uraniu din purificarea unei tone de minereu, considerând – cu nejustificată modestie – că în peste 15 ani de activitate literară n-ar fi găsit în toată opera sa nici măcar un miligram din prețioasa substanță, ci doar niște „cioburi de cristal”. Așezate cu migală, acestea ar putea cel mult oferi o oglindă a generației sale, cu toate particularitățile ei psihosociale și morale. Desigur, cele nouă povestiri nu sunt toate la același nivel. Dintre ele, ultima („Păcatele părinților”) are finalul cel mai nejustificat ca grad de elaborare și acuratețe psihologică. Aceeași temă, egoismul matern, este mai bine deservită într-o altă narațiune („Un om fericit”), chiar dacă pe un spațiu considerabil mai redus și cu un număr mai restrâns de personaje. Dar nu e mai puțin adevărat că, exceptând finalul, chiar și „Păcatele părinților” este o narațiune care conține viață, cu personaje creionate veridic și o corectă redare a fragmentului de timp istoric în care ele sunt prinse.
O altă proză („Prietenii”) surprinde într-o manieră cât se poate de realistă relațiile de muncă și colegialitate dintre câțiva muncitori străini, de diferite nații (și români, firește), pe un șantier israelian, într-o încrengătură de situații, domestice sau de lucru, din care nu lipsește nici atacul terorist, ca parte componentă a unei realități mai vaste, preponderent politice, a Israelului zilelor noastre.
*
Partea a doua a cărții este susținută de articole publicate de Hedi S. Simon în diferite ziare și reviste de limbă română, din Israel, dar și de pe alte meridiane, cu tematică exclusiv culturală. Sunt evocați pictori celebri (Mark Chagall și Isaac Levitan), compozitori sau interpreți care au animat mari scene lirice ale lumii (Franz Schubert, Maria Callas, N. Leonard), sunt inserate note de lectură (Norman Manea, Paul Bailey, Shalom Aleihem, Amos Oz, Varujan Vosganian, Stephen Hawking) și chiar un minieseu cu tema „Unde se găsește Dumnezeu”, chintesență a formației profund umaniste a autoarei.
Punând punct aici prezentării unei scriitoare cu o prezență tot mai susținută în presa culturală și editurile de limbă română din Israel, nu vrem să lăsăm totuși fără explicație titlul ales acestei cronici. De ce, deci, „O tânără scriitoare octogenară”? Este știut că vârsta oricărei persoane are o componentă biologică, rapid atestată de imaginea ei exterioară sau de datele din buletinul de identitate, dar și una spirituală, mai puțin vizibilă într-o primă instanță cu ochiul liber, dar imediat sesizabilă în manifestările culturale și dinamica de comportament a persoanei în cauză. Din acest punct de vedere, cărțile și articolele semnate de Hedi S. Simon – din care transpar nu doar un talent cert și o incontestabilă putere de muncă, ci și o încredere neclintită în valorile morale eterne ale omenirii, cele care ne inspiră mereu pozitiv, căci nu sunt obiectul vreunei conjuncturi de un gen sau altul – stau mărturie și ne îndreptățesc s-o considerăm, așa cum o arată în primul rând vârsta sa spirituală, adică… o tânără scriitoare octogenară.