17.3 C
Giurgiu
joi, februarie 29, 2024

Tașkent, Muzeul de Arte Aplicate

Nu poți să înțelegi un popor și...

Catedrala Înălțării și parcul „Panfilov” din Almaty

Poate nimic nu ilustrează mai bine caracterul...

Șah la rege cu nebunul

S-a dezbătut și votat bugetul. Joi. Ce...

Pe cont propriu

Hyde Park literarPe cont propriu

Pe tata nu mi-l amintesc să fi făcut parte din copilăria mea. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, realizez acum că, atunci, făceam pe dracu-n patru ca noi doi sa nu ne întâlnim prea des și,evident, în cazuri excepționale, numai în prezența mamei sau a fraților mei mai mari. Mă intimida, mă timora și, instinctiv, știam că „figurile” mele care o înduioșau pe mama și implicit palma pe care, totuși mi-o aplica atunci cand faceam ceva rău, la el, la tata, nu țineau. Era mare, greoi și vorbea tare. Nu știu cum, dar știam că labele alea ale lui nu erau făcute pentru mângâiat iar ochii ăia căprui și reci nu puteau exprima efuziuni afective care să mă flateze. Într-un fel sau altul, cumva, îmi era frică de el…o frică pe care mi-o exprimam tăcut, diplomatic aș spune, teama pe care, cand nu aveam de ales și trebuia să stau față în față cu el, mi-o ambalam în cea mai pură formă de pioșenie și respect.

Îmi aduc aminte, nu țin minte exact conjuncturile, dar erau momente ale zilei în care noi doi, eu și tata, eram singuri acasa. Eu cu el. de fapt, el cu mine…fiindcă, prea mic fiind, obligatoriu trebuia sa fiu sub observația cuiva…la el, în dormitor…în timp ce se uita la vreun meci sau film la televiziunea iugoslavă. Practic, nici nu mă baga în seamă. De undeva, din pat, în spatele lui, simțeam că urăsc ceafa aia mare, .umerii ăia imenși pe care, închizând ochii, îi anihilam cu o lovitură de Bruce Lee, necruțătoare si nemiloasă.

Atunci nu stiam, ca acum, dar aveam nevoie de atenția lui, simțeam nevoia sa fiu bagat în seama. Era stapânul suprem al universului, cel dupa ale carui reguli se mișcau toate lucrurile în jurul meu, inclusiv mama, și deci, mă voiam în grațiile lui..asemeni unui sălbatic care se roaga și țipă la un totem, implorând un semn divin, ceva, acolo. Dar el, tata, nimic. Impasibil! Din cand în când, mă întreba dacă mi-e foame…..așa cum numai el putea să o facă ….”ți-a dat, mă, mă-ta să mănânci?”… declinându-și, parcă, întreaga responsabilitate și afectivitate în favoarea mamei.

Și dacă mi-a dat mama să mănânc, dar îmi este foame în continuare, ce faci, mă, mă lași să lihnesc?…zise Bruce Lee, brutei din fața lui, aruncând o steluță de ninja, direct în gâtul inamicului…

Și uite așa, vreme îndelungată, petrecută  în pat, cu tata, în spatele lui, lângă perete, mă visam mare, răzbunator, cu un zambet victorios și ignorant pe buze.

Asta până când, nu mai țin  minte prin ce împrejurare, m-am pomenit cu el în oraș, cu mâna în labele lui.  Amândoi….el cu pași largi și greoi, eu cu ochii în pământ, alergând, practic, pe lângă el. Eh, am ajuns…acum cântă!”… Eram la școala de muzică și trebuia să dau examen, să demonstrez câtorva inși din fața mea câ am ureche muzicală. Era visul mamei și coșmarul meu, nu muzica, muzica îmi plăcea, ci compania tatălui. Am cântat..tremurat…la comandă …și apoi, nu mai știu cum, m-am pomenit cu tata pe o terasă, la o cofetărie. Zâmbea! Pentru prima data in viața mea, l-am văzut pe tata zâmbind, fericit chiar. Mi-a cumpărat o prăjitură si o cola…fără sa mă mai întrebe, în prealabil, dacă mi-a dat mama, ceva, înainte. Ba chiar se uita la mine. Ce ochi frumoși avea tata!…mângâindu-mă pe creștet cu palmele lui mari, late… făcute să mă protejeze.

Da! Atunci am realizat la ce sunt buni tații! Să te protejeze! Ei nu mângâie, nu pupă, nu alintă, nu spun povești. Ei, tăticii… protejează! În drum spre casă, eram doi bărbați fericiți. Tata fiindcă avea un baiat deștept, iar eu pentru avusesem cea mai mare revelație din viața mea! Dacă mă proteja….nu înseamnă că mă iubește?!?…

Curios, de atunci nu l-am mai urât pe tata. Desi, încă îmi era frica de el, cu timpul am înțeles că asta e menirea lui, e rolul lui… așa cumvocația mea era să feresc de el, atunci când puteam, faptele care ar fi putut să-mi atragă ceva palme pe ceafă sau urecheli intempestive. Înțelesesem că sub masca aia a lui de indiferență, pândește și urmărește totul, ajutat fiind și de mama, cea care îl informa din când în când despre evoluția mea la școală, sau alte chestii fenomenale pe care le făceam. Rareori discutam… Și atunci, de cele mai multe ori, eu ascultam, sau ne uitam împreună la vreun meci de fotbal. Ciudat, eram amândoi dinamoviști!

Cam astea erau momentele noastre, clipele pe care le împărtășeam.

Până când, fiindcă își uitase buletinul, mama  m-a trimis la tata la serviciu, să i-l duc. M-am dus, tot asa, cu ochii-n pământ și, o dată intrat în fabrica unde lucra tata, mi-am luat aceeași poziție, ca în copilarie, de diplomat.

„Uite, mă, plimbă-te cu bicicleta asta, până termin eu, aici, ce am de făcut!” mi-a zis tata, repezindu-mi în brațe ustensila unuia dintre colegii de serviciu. M-am înroșit pe loc, stânjenit fiind de o realitate pe care o știam și de care tata, evident, habar nu avea, și deci, aveam să-l fac de râs. Aveam 12 ani și nu știam să merg pe bicicletă. Avusesem o bicicletă, când eram mic, dar, o dată cu ea, și un frate mai mare care o monopolizasese atât de mult încât, până să apuc eu să o călăresc, se distrusese. „Păi….tată…nu știu…..să…”, „ce nu știi, mă?”, se întoarce tata din drum și o dată cu el și ceilalți colegi de serviciu. „Păi, nu știu să merg….cu bicicleta…nu știu!”. De acolo, de unde îmi îngropasem ochii în ciment, l-am auzit pe tata răstindu-se la colegii lui…ceva înjurături ți amenințări de bataie….și apoi, m-am trezit cu mâna lui…pe umeri. „Cum așa….nu știi să mergi pe bicicletă?”. Niciodată nu am bănuit că vocea tatălui meu poate să capete așa inflexiuni blânde…….Douăzeci de minute mai tarziu…curtea unei întreprinderi… un bărbat în toată firea aleargă și țipă de bucurie în spatele unei biciclete la care pedalează un puști de 12 ani. Din când în când, la o cotitură, puștiul mai cade, se ridică, este luat în brașe de bărbat, scuturat de praf și încurajat TIpetele lor de bucurie și fericire acoperă uruitul motoarelor mari si al camioanelor uriase,.incolocondu-se, parca, pe tevile gigant de abur, ruginte si pufaitoare. „Așa, Cătă…..îți dau drumu’!” ….”Nuuuuuu…tataaaaa…nuuuu….hahahaha- …..nu!”….”Așa…așa…vezi…acum îți dau drumul…ești pe cont propriu… nu te mai țin….îți dau . „Cătălin….ești pe cont propriu, nu te mai țin, mergi de unul singur…ți-am dat drumu’….”

Pe tata nu mi-l amintesc să fi făcut parte din copilăria  mea. Îl simt în mine…l-am simțit ca facând parte din mine, așa cum, rareori, viața îți relevă o dragoste absolută pe care o conștientizezi în sens invers, de la final la început iar finalul, tocmai aici este absolutul, nu va fi niciodata decît atunci când, evident, niciunul dintre noi nu va mai fi în viață. Până atunci, însa, indiferent de situația în care sunt, oricât de greu îmi este, de cate ori îl privesc pe tata….deși sunt pe cont propriu datorită lui…….el, tata……nu mi-a dat și nu-mi va da, niciodata, drumu’………

Articole noi

Vezi si alte etichete:

Ultimele articole