Am pornit devreme spre abația benedictină Kylemore, Mainistir na Coille Móire în irlandeză, situată pe malul lacului Pollacapul, într-un castel inaugurat în anul 1868 ca reședință privată a familiei lui Mitchell Henry, un bogat medic londonez. Clodagh este bine dispusă și începe să povestească istoria locului pe care îl vom cutreiera vreme de o zi. Mitchell și soția sa, Margaret, au venit întâia oară în zonă în timpul lunii de miere, undeva pe la anul 1845, iar locul le-a plăcut atât de mult încât, după ce afacerile cu textile din Manchester le-au adus câștiguri substanțiale și el a început o carieră politică, au decis să cumpere un teren pe malul lacului. După încă câțiva ani au început construcția castelului, gata după vreo patru ani în care pe șantier s-au aflat nu mai puțin de o sută de constructori. Proiectat în stil gotic, castelul de 70 de camere are o fațadă elegantă de 43 de metri, din granit și calcar, iar în apropiere au ridicat o biserică, tot în stil gotic, impresionantă prin dantelăria decorațiilor, și un mic mausoleu în care cei doi își duc somnul de veci. În anul 1903 castelul a fost vândut ducelui de Manchester, care a locuit acolo câțiva ani împreună cu familia, apoi, pentru că a pierdut mare parte din avere la jocurile de noroc, l-a scos la vânzare. Așa a ajuns la călugărițele benedictine salvate de la Ypres, din Belgia, în timpul Primului Război Mondial de un batalion de pușcași. Călugărițele au făcut o școală catolică pentru fetele din zonă, iar din 2015 găzduiesc în stagii de pregătire studenții Universității Notre Dame din Statele Unite.
Locul este impresionat din toate punctele de vedere. Totul este la un nivel estetic și spiritual atât de ridicat încât, așa cum le-am spus lui Clodagh și Larry, îmi era greu să găsesc ceva care să facă diferența în jos. Dar surpriza a venit de acolo de unde mă așteptam mai puțin într-un asemenea loc, din salonul unde membrii familiei Henry luau masa împreună cu invitații lor. Acolo era afișat meniul de vară servit la un dineu special în luna iulie, acum mai bine de o sută și cincizeci de ani. L-am citit și am simțit că mă contopesc organic cu un amestec de gusturi, mirosuri și algte senzații. Iată care a fost oferta:
Felul întâi
Supă de mazăre verde
(Bună și sănătoasă, începe bine)
Biban fript cu sos olandez
(Nu știu ce-i sosul olandez, întreb, nici Clodagh n-are habar)
Antreuri
Cotlet de homar
(Iarăși nedumerire, care-i cotletul homarului?)
Vițel înăbușit și mazăre
(Hmm…, mormăi în barbă, a doua oară mazăre, nu-i prea mult pentru niște stomacuri aristocrate?)
Cotlet de miel și castraveți
(Cum erau pregătiți castraveții? În niciun caz murați, murăturile sunt o invenție răsăriteană)
Felul al doilea
Friptură de miel
(Larry îmi explică, de parcă n-aș fi știut, că friptura este făcută din pulpă. )
Clapon fiert cu sos alb
( Astea-s franțuzisme, încă o dovadă că Franța dă măsura în bucătărie atunci când este vorba de aristocrație. Citesc cu greu mai departe, deja mă simt ghiftuit. Mă gândesc, este greu doar să parcurg meniul, darămite să le mănânc!)
Limbă fiartă îmbrăcată cu măduvioare de legume
(Îmi place limba cu măsline, nu o refuz nici pe cea cu măduvioare)
Slănină și fasole
(Le spun că la noi este nelipsită de lângă slănină așa numita „ceapă de apă” și Clodagh îmi promite că va veni în România special pentru asta)
Felul al treilea
(N-am scăpat, să vedem ce mai urmează!)
Boboci de gâscă
(Mă sparie gândul la bieții boboci, dar n-aș zice nu!)
Tartă cu frișcă de căpșuni
(Tot franțuzisme, așa este, desertul aristocrat ei l-au prescris! )
Tartă cu zmeură și coacăze
(La alegere, ori guști câte puțin din amândouă felurile de tarte, dar dacă nu-ți place frișca o preferi pe cea cu zmeură și coacăze)
Bezele
(Fără ele nu se poate)
Tartaletă de cireșe
(Tartaleta este preluată de la curțile aristocrate spaniole, precizează Clodagh atunci când am întrebat-o care este diferența dintre tartă și tartaletă. )
Iced pudding
(Aici este mai greu de tradus, nu avem un echivalent românesc întocmai, s-ar putea spune budincă înghețată, dar nu-i corect, căci puddingul nu-i chiar budinca noastră. Mai degrabă, este o înghețată cu o structură solidă, ca de pandișpan, cu diverse fructe în ea.)
Alte deserturi și înghețate
(La alegere!)
Toate aceste preparate erau sevite pe rând, unele individual, așa cum ar fi supa, altele pe platouri, ca fiecare comesean să ia ce vrea și cât vrea. Servitul unei asemenea mese dura ore în șir, căci între felurile de mâncare se purtau discuții, de la schimbul de amabilități până la punerea țării la cale.
Despre băuturi, cu altă ocazie, recunosc că am obosit.
Totuși, simt nevoia să mai fac o mărturisire. La masa de prânz pe care am luat-o la restaurantul turistic de lângă abație am mâncat doar o supă cremă de roșii cu crutoane și niște brânză de capră la grătar pe care am asortat-o cu salată verde, roșii și sfeclă roșie.