Anii ’80, undeva în Moldova, primul an de profesorat… În pauze, o vânzoleală neobișnuită a profesorilor, un du-te vino la cabinetul directorului… Simt că se petrece ceva, nu-mi dau seama ce, sunt cumva evitat de către cei mai mulți dintre colegi. Îmi pica fisa, la sfârșitul orelor de curs, când directorul mă anunță că trebuie să mă prezint la postul de miliție. Atunci, în prezența șefului de post, un plutonier major care se face că studiază foarte atent niște hârtii, un tânăr cam de vârsta mea, se recomandă a fi ofițer de securitate și mă invită să mă așez pe un scaun. Sunt anchetat în legătură cu cele spuse de mine la ședința de consiliu profesoral. Încerc să contracarez orice acuză a locotenentului, arunc la bătaie tot felul de explicații de natură filosofică, spre exasperarea plutonierului major care la un moment dat își ridică privirea spre mine, “Zi domne c-ai greșit și că nu o să mai faci niciodată!” Locotenentul continua cu întrebările, se leagă de prietenia mea cu profu’ de sport de etnie maghiară, că ce discutăm noi, fotbal, numai fotbal îi răspund, plutonierul major se cam enervează, că de ce l-am făcut stalinist pe profu de istorie etc.
Dau o declarație, concepută în totalitate de mine, fără nici un cuvânt adăugat la sugestia securistului si sunt lăsat sa plec.
’80 și ceva, terasa Hotelului “Trotuș” din Onești (fost Gheorghe Gheorghiu – Dej). Un tip, un necunoscut, cere permisiunea să se așeze la masa noastră, nu ne deranjează, berile curg, o zi norocoasă, Mircea Dinescu (“Sfinte Sisoe ce tragedie/ nu mai e bere la berărie”) e contrazis de fapt. Necunoscutul, un tânăr până în 30 de ani, intră și el în vorba, aflăm că are două facultăți, îmi exprim îndoiala, îl ironizez și deodată rămânem cu toții mască: “Crezi că nu te știu? Ești Gheorghe Velicu din Băneasa de Giurgiu, tatăl tău este poștaș, mama lucrează la C.A.P, ai vecini pe…” și începe să-i înșiruie, în funcție de punctele cardinale etc.
21 dec., 1989. Sunt împreună cu G. la magazinul “Clujana” de pe Lipscani. A găsit, în sfârșit, cizme, acum le probează. Dinspre bulevard se aude un murmur din ce în ce mai puternic, vânzătoarele ies din magazin, ieșim și noi.
15-20 de persoane se îndreaptă, mergând pe partea carosabilă a bulevardului, spre Inter, scandând lozinci anticomuniste si anti ceaușiste. ÎI urmăm și noi, mergând însă pe trotuar. La Inter s-au adunat deja zeci de persoane. Ne oprim pe trotuar și privim. Cineva îmi cere un foc, îi întind țigara aprinsă, iar în momentul în care se apleacă îmi spune șoptit “De ce nu te duci acolo? Ți-e frică?”. Rămân siderat. Era securistul de la Onești.
De ce mi-am amintit toate astea? Pentru că în aceste zile se discută, într-o mică parte a presei, despre legile siguranței naționale, legi scrise și propuse – atenție! – nu de Parlamentul României ci de SIE și SRI, o revenire în forță a serviciilor secrete, cetățenii, de pildă, urmând a fi obligați să colaboreze cu serviciile! În vremea asta, unii parlamentari giurgiuveni, par a fi intrat într-o prelungită stare de reverie, lăsându-și gândurile să o ia razna, mergând în direcția îndeplinirii unor dorințe, care nu au nici o legătură cu menirea lor, aceea de a elabora și adopta legi. Domniile lor ne vorbesc, prin intermediul presei locale, despre “aducțiunea de gaze”, despre programul “Tomata”, despre inaugurarea nu știu cărui drum județean, despre viitoare șosea de centură a municipiului etc, de parca ar fi primari, președinți de consilii județene sau miniștri. Vor avea ei un cuvânt de spus la dezbaterea legilor propuse de servicii? Devine România un stat militarizat, în condițiile în care foștii militari (ieșiți la pensie) sunt numiți în tot felul de funcții de conducere în prefecturi, primării, consilii județene, în ministere etc?