Am crezut întotdeauna că drumul de la A la B și de la B la A nu este același decât dacă A și B sunt două puncte într-o geometrie euclidiană, altfel, într-un spațiu în care pozițiile lui A și B contează, fie acest spațiu doar unul pur formal, faptul că A se află, să presupunem, la stânga față de B relativ la poziția unui observator duce deja la o diferență între parcurgerea aceleiași distanțe venind din direcții diferite. Dar nu doar acesta este motivul pentru care am făcut drumul dintre cele două orașe de două ori, de fiecare dată din cealaltă direcție, ci, mai degrabă, faptul că fiecare călătorie este o excperiență irepetabilă, așa încât, fiind vorba despre experiențe diferite, această diferență însăși este un motiv pentru a repeta călătoria.
În cazul meu am călătorit iarna, în ianuarie 2022, de la Buhara la Khiva, și vara, în augustul aceluiași an, de la Khiva la Buhara. De fiecare dată am ales să merg cu autocarul pentru a avea privilegiul unei călătorii lente care îți permite opriri. Firește, parcurgerea acestui segment a făcut parte din trasee mai lungi și mai complicate, dar în acest episod mă interesează doar drumul dintre, nu și orașele ca atare. Drumul auto străbate Deșertul Roșu ((Kâzâlkum) pe o distanță de vreo 430 de km și poate dura opt ore. Din 2018 încoace se poate ajunge și cu trenul, cât despre avion, într-una dintre călătorii am ajuns la Khiva după ce am aterizat în apropiere la Urgench., în cealaltă am plecat din Khiva folosind aeroportul din Urgench. În aproprierea drumului sunt trei vechi cetăți specifice deșertului, cu fortificații asemănătoare și cetății Khiva, și anume, Ayaz Kala, Tuprak Kala și Kyzyl Kala. Vizitarea lor adaugă încă vreo două ore și circa o sută de km la drumul total, așa că este recomandabil să faci acest lucru într-o zi lungă de vară.
În anul 2022 se lucra pe unele porțiuni ale drumului, intenția fiind de a-l transforma într-o autostradă care să devină parte a noului Drum al Mătăsii. Proiectul, cu implicare chinezească, este de a face legătura între țările Asiei Centrale și nordul Mării Caspice, urmând ca de acolo să se îndrepte spre Europa. Unele porțiuni erau gata, pe unele dintre ele apărând deja crăpăturiadânci în betonul căii de rulare. Pe alte porțiuni se lucrează și sunt restricții de viteză.
Drumul traversează teritoriul Republicii Autonome Karakalpakstan, iar un indicator te anunță că ai intrat într-un spațiu special. Suprafașa regiunii este destul de mare, în jur de 160 000 km pătrați și o populație de mai puțin de patru miloane. Cei mai mulți dintre locuitori sunt kazahi și nogai, aceasta din urmă o populație turcică din grupul etnic kipchaks, dominant în această parte de lume. Capitala regiunii este la Nukus, un oraș pe care nu l-am vizitat încă, dar îl am pe lista unui viitor tur mai excentric, cu un traseu prin locuri unde se ajunge mai greu.
Teritoriul Karakalpakstanului se suprapune aproximativ peste cel al fostului emirat al Horezmei. În secolul al XIX-lea în această zonă a Asiei Centrale erau trei emirate, de la vest spre est, Khiva, succesorul Horezmei, Buhara și Fergana, dar și numeroase triburi nomade care nu erau separate de granițe, tot teritoriul fiind un fel de areal al triburilor turcice, cuprins apoi de sovietici în ceea ce ei vor numi Turkistan. Ulterior, după preluarea puterii în URSS de către Stalin, acesta fiind beneficiar al experienței de comisar al popoarelor, a fost decisă o nouă organizare administrativă și teritorială, granițele de astăzi dintre statele Asiei Centrale fiind cam acelea stabilite atunci între republcile sovietice. Așa au apărut și diverse republici autonome, principiul pervers folosit de Stalin fiind acela de a nu trasa granițe pe criterii etnice, ci de a amesteca popoarele, firește, pentru a diviza și a stăpâni mai ușor. În anul 1932 Stalin a avut o întâklnire cu șefii marilor triburi din Turkistan și le-a impus sedentarizarea și trasarea granițelor. Istoria a ceea ce s-a făcut este lungă și poate o voi povesti cu altă ocazie.
Tot după anul 1920 a apărut interesul pentru irigarea zonei și dezvoltarea agriculturii. Drumul tine cursul râului Amu Daria, în apropierea graniței cu Turkmenistan, Apa râului Amu Daria este folosită de patru țări, Tadjikistan, Uzbekistan, Afganistan și Turkmenistan, cel mai mult de Uzbekistan, țară care oferă compensații în fructe și legume. Ultimul canal construit duce apă în Turkmenistan, iar de acolo vine o conductă de gaze naturale care tranzitează Uzbekistan în drumul ei spre China, plata tranzitului fiind făcută de China. Folosirea intensă a apei face ca volumul de apă care se varsă în Marea Aral să scadă, de unde și problemele de acolo. Mi-am propus să ajung până acolo cu altă ocazie.
Cele mai întinse plantații încă din perioada sovietică sunt cele de bumbac, pe atunci bumbacul fiind cules cu ajutorul elevilor și studenților, o afacere de stat despre care s-a scris și după 1990. În ultimii ani s-au înmulțit livezile, iar pepenii sunt o cultură tradițională. Se practică așa numita spălare a pământului pentru a scoate sarea din el, uneori chiar și de două ori pe an. Tamariscul, floarea deșertului, de fapt un arbust ale cărui rădăcini ajung până la 15 metri adâncime, tolerează sarea și crește pretutindeni. Semințele sale au fost răspândite intenționat peste tot prin deșert, unele s-au prins, așa că atunci când înfloresc, o dată pe an, doar pentru vreo două zile, dau deșertului o culoare violacee. Scopul a fost fixarea dunelor pentru a reduce efectele furtunilor de nisip asupra căilor de comunicație.
La ora prânzului se poate opri la un popas unde este un restaurant cu specialități locale, așa-numitul lagman, o mâncare tradițională, un fel de supă cu tăiței și carne, de influență coreeană. Aceștia, alături de tătari, au influențat bucătăria locală, cei din urmă mai ales patiseria. Coreeni au fost aduși spre interior de sovietici din zona manciuriană, scopul lui Stalin fiind să-i îndepărteze de graniță. Cultivau ceapă, usturoi, alune, și tot cu ei au venit și murăturile. Tătarii au fost aduși tătari din Crimeea supraaglomerată, dislocați aici de Stalin pentru că nu erau devotați regimului bolșevic. Firește, au fost aduși și tătari de pe Volga. După căderea URSS, mulți dintre ei s-au întors la locurile de baștină.
Dar experiența parcurgerii deșertului nu este deplină dacă nu ne imaginăm și o caravană. Oricum, cămilele nu mai sunt folosite pe aici, doar în turkmenistanul vecin mai pot fi văzute. Ei bine, imaginea șirului de cămile este complet greșue. Caravanele nu avansau în șir, ar fi însemnat să aibă zeci de kilometri și să fie expuse atacurilor. Caravanele înaintau compact, cu cămilele dispuse pe rânduri și colane, ca un pluton de soldați, astfel încât caravana avea lățime, nu era doar un șir. Negustorii plăteau locul în carcavană, iar cele din centru erau cele mai scumpe. Dacă nu aveai bani și erai lșa margine, riscul să fii atacat și prădat era destul de mare. Totuși, așa s-a făcut comerț vreme de secole.
Privesc deșertul și îl văd cum se vălurește, semn că, asemenea vieții, are urcușuri și coborâșuri. Dar o vizită în deșert este în mod sigur un moment bun și îți dă un sentiment de cuprindere a spațiului nemărginit.