Scriitoarea Gina Sebastian Alcalay, autoarea romanului monumental, „Singurătatea alergătorului de cursă scurtă”, care a apărut la editura Albatros, din București, în anul 2003, s-a stins din viață în urmă cu câteva luni în orașul Așdod, în care s-a stabilit la sosirea sa în Israel, în urmă cu aproape patru decenii. S-a născut în 1927, la Bacău și a absolvit facultatea de litere și filosofie din București în 1949, iar până la plecarea în Israel, a fost redactor la agenția națională de știri, Agerpres, și a tradus o serie de volume din literatura anglo-saxonă. Activitatea scriitoricească propriu-zisă va debuta însă după stabilirea ei în Țara Sfântă și se va concretiza în peste zece volume de romane și eseuri, dar și într-o bogată activitate jurnalistică, atât în presa de limbă română din Israel (revistele „Minimum” și „Izvoare”, ziarul „Ultima oră”), cât și din țara de origine („România literară”, „Contemporanul”, „Dacia literară”, „Tribuna”, etc.). Semnătura sa mai poate fi regăsită, de asemenea, și în publicații românești din Germania („Observator”, Munchen) sau Statele Unite („Lumea liberă românească” și „Micro-Magazin, din New York). Dar amănuntul cel mai remarcabil – și tulburător, în același timp – al biografiei sale rămâne, fără îndoială, intersectarea destinului ei și al familiei sale cu cel al celebrului dirijor și compozitor american, Leonard Bernstein, căruia îi va și dedica un volum aparte, câțiva ani mai tîrziu.
„Singurătatea alergătorului de cursă scurtă”, parafrază a celebrului roman de la sfârșitul anilor 50 al scriitorului englez Alan Sillitoe („Singurătatea alergătorului de cursă lungă”), este un vast și subtil comentariu asupra condiției umane, privită din perspectiva a ceea ce autoare consideră a fi unul din tipurile psihologice emblematice ale marilor scenarii ideologice din secolul trecut, surprins în profilul individului înfrânt de vitregia vremurilor. Limitându-și inevitabil analiza la un spațiu istoric precis delimitat, a cărui tectonică de idei și destine este sondată cu mijloace preponderent literare, romanul traduce de fapt o concepție de mai mare amploare a autoarei, enunțată chiar în primele pagini ale masivei sale narațiuni (peste 630 de pagini), potrivit căreia destinul fiecărei persoane este expresia directă a caracterului său, fiind chiar înscris în acesta și, prin urmare, determinat de el. Titlul romanului este sugestiv din acest punct de vedere, condensând în sine întreaga sa teză, căci alergătorul de cursă scurtă este orice individ a cărui integritate morală îl împiedică să se raporteze la viață ca la o pradă, cum ar spune Marin Preda, și a cărui atracție către absolut și viață trăită plenar, într-o lume care oferă doar fragmentaritate și atomizare, îl condamnă inevitabil la singurătate.
Structural, romanul este împărțit în trei părți care îmbină stilul jurnalier și eseistic, cu cel epistolar, observația directă cu analiza psihologică, evocarea, confesiunea și comentarul de artă sau idei, într-o dispunere mozaicată, dictată de rațiunile de adâncime ale textului. Personajele principale, în jurul cărora se țese demonstrația autoarei (fiul, soțul, iubitul, celebrul dirijor și compozitor Leonard Bernstein, care s-a intersectat, cum am mai spus, cu destinul autoarei și a familiei sale, autoarea însăși) evoluează deopotrivă într-un spațiu ficțional și biografic, ilustrând opinia unei alte personalități celebre, scriitorul peruan Mario Varga Llosa, care susținea că toate romanele scrise vreodată au la bază experiențele de viață ale autorilor lor, într-o formă mai mult sau mai puțin camuflată. Acest fapt, alături de frecventele ieșiri la rampă ale scriitoarei, fie prin comentariile asupra personajului feminin principal, fie prin inserarea în textul romanului a unor eseuri publicate anterior și independent, alături de multiplele referințe culturale la care personajele însele fac trimitere, sau de reflectarea narațiunii de bază prin câteva prisme interpretative, ca un fel de multiplicare a textului în oglinzi succesive, toate acestea încadrează formal narațiunea Ginei Sebastian Alcalay în categoria romanului post-modern, ale cărui denivelări și amalgamări intenționate încearcă să capteze cu mai multă fidelitate caracterul discontinuu și accidentat al existenței contemporane. Dincolo de aceasta, personajele cărții sunt profund moderne în felul concret în care își asumă propriile drame, destinele lor fiind puternic marcate de cele două experiențe ideologice nefaste ale secolului XX, nazismul și comunismul, din ciocnirea și colapsul cărora se alcătuiește fundalul pe care se desenează traiectoria existențială particulară a fiecăruia dintre ele.
Romanul „Singurătatea alergătorului de cursă scurtă” este scris în mai multe registre. E, deopotrivă, romanul unei iubiri târzii a doi protagoniști învinși deja de viață, dar și al unei destrămări familiale, după cum este romanul unei puternice personalități creatoare, compozitorul Leonard Bernstein, și al alteia în plină formare, fiul autoarei, muzician de excepțională înzestrare nativă, despre care dirijorul american afirmase că este un nou Mozart, dar poate fi văzut la fel de bine și ca un roman de idei în marginea frământatului secol XX, ascunzând în profunzime o dureroasă meditație asupra inegalității șanselor de realizare a personalității individuale.
Natalia, personajul principal al cărții și alter-ego-ul autoarei, exprimă în pagini de jurnal sau în schimburi de scrisori multiplele fracturi ale unui traseu existențial, care o poartă pe câteva meridiane ale lumii, în încercarea eșuată de a-și constitui un habitat propriu, care să răspundă cât mai mult aspirațiilor sale de mamă devotată, dar și de intelectual și personalitate creatoare. Plecând dintr-o Românie sufocată de birocrație și impostură, după ce cunoaște ororile din beciurile Securității, animată de grija exclusivă a asigurării condițiilor normale pentru educația fiului ei, în care Leonard Bernstein își pusese atâtea speranțe, ea va poposi cu totul nepregătită într-un Israel angajat titanic în opera de renaștere națională și supraviețuire, în care spiritul colectivist se afirma cu vigoare, lăsând prea puțin spațiu inițiativei individuale, mai ales dacă aceasta nu era susținută de mijloace puternice, apte să înfrângă rezistența conformismului general. Optând dramatic pentru despărțirea de propriul ei fiu, lăsat în custodia spirituală a marelui Bernstein care-i va asigura accesul la cele mai prestigioase instituții muzicale din Statele Unite, Natalia se expunea de fapt unei progresive și dureroase înstrăinări de ființa cea mai dragă din lume, dar și unor sfâșietoare dileme morale care, în puținătatea mijloacelor materiale de care dispunea, îi vor otrăvi iremediabil viața. Iluzoricele scăpări din chinga acestei permanente situații conflictuale vor fi pentru ea scrisul și o neașteptată poveste de dragoste, ivită la anii de sus ai maturității, după dispariția în condiții, de asemenea, dramatice a soțului, altă sursă ruinătoare moral de procese de conștiință ale unei individualități excesiv de sensibile și neapărate de zidul protector al încrederii de sine. Anti-erou prin excelență, prezentată într-o lumină dură, lipsită de menajamente, Natalia va sfârși, în ciuda caracterului ei nehotărât și problematic, prin a-și câștiga totuși simpatia cititorului, datorită modului fundamental onest, neviciat de false pudori, în care-și duce lupta și își acceptă înfrângerea, conturând astfel un fel de legitimitate a perdantului, ca valoare obiectivă, nu obligatoriu opusă ci, mai degrabă, juxtapusă învingătorului.
Dincolo de propriul ei exemplu, romanul mai aduce în prim plan și alte tipologii umane, unele circumscrise succesului (Leonard Bernstein, în primul rând, dar și câteva prietene ale autoarei), altele aflate în raza unei evoluții îndoielnice, supuse multor vicisitudini, cum ar fi Mirel, fiul ei, în special după dispariția ilustrului său mentor și protector, sau conturate într-un crepuscul neaureolat de ambiții ori mari reușite, dar acceptat cu resemnare și relativă detașare, cum se întâmplă cu Pierre, iubitul de la Paris al autoarei.
Sunt, apoi, personaje pentru care succesul reprezintă un scop în sine, indiferent de conținutul pe care ar trebui să-l acopere, al căror parvenitism moral este subliniat cu vigoare și pus în evidență în scene magistral construite, cum este cazul Luciei, dar și al așa-zișilor prieteni telavivieni ai lui Leonard Bernstein, împuterniciți de acesta să vegheze la educația tânărului Mirel, rămas aproape singur în Israel, dar de care se vor dezice de el imediat după revenirea maestrului în Statele Unite. La fel, nu puține sunt personajele afectate direct de marile traume ale secolului trecut, între care se aprind polemici pe marginea unicității Holocaustului vizavi de ororile Gulagului, dar care în esență nu fac decât să pună și mai mult în evidență caracterul profund alienant și antiuman al fiecăruia dintre ele.
„Singurătatea alergătorului de cursă scurtă” este un roman dens, care nu se pretează la o lectură facilă, în ale cărui straturi este condensată o enormă cantitate de viață și reflecție, și a cărui formulă de expunere combină ingenios și inedit stiluri diverse, în tentativa surprinderii caracterului atomizat și discontinuu al existenței umane, intrată irevocabil în epoca marilor incertitudini.