Vorbeam zilele trecute cu prietenul Gigi Velicu despre experiența covârșitoare pe care am avut-o în Tarsus în privința istoriei acestui loc. Exclamația sa, „Ce de istorie!” mă îndeamnă să povestesc astăzi despre straturile de civilizație care s-au succedat în acest spațiu despre care știm cu toții că este locul în care s-a născut Saul, cel care va deveni, mergând pe drumul Damascului, Pavel, apostol al lui Iisus și sfânt al creștinătății.
Însăși etimologia numelui orașului mărturisește despre întâlnirile dintre civilizații în acest punct focal și despre succesiunea lor. Primul său nume a fost de origine hitită, Tarsa, probabil de la zeul tunetului și al furtunii, Tarhunz. În perioada elenistică a căpătat o altă identitate teritorială, devenind Antiohia de pe Cydnus (actualmente Berdan), râul care străbate zona, deosebită de Antiohia Siriană, aflată mai la sud. Romanii i-au zis Juliopolis, iar ulterior, armenii s-au referit la el cu două nume, Darson, respectiv Tarson, după cum erau din vest sau din est.
Sunt mai multe legende ale întemeierii, despre cea biblică, adamică, am vorbit într-un episod anterior, acum să auzim altele. Potrivit uneia dintre ele, orașul ar fi fost întemeiat de Perseu la sfatul unui oracol care i-a spus ca acolo unde piciorul său va atinge pământul când va descăleca de pe cal după victoria împotriva cilicienilor, să pună piatră de temelie. O altă legendă asemănătoare susține că Bellerophon a căzut aici de pe calul său înaripat, Pegasus, rănindu-și piciorul, iar locul a fost numit „tar-sos” („talpa piciorului”). O altă legendă grecească leagă întemeierea orașului de regele asirian Asurbanipal, îmi aduc aminte de numele lui, l-am învățat cu amuzament la istorie prin clasa a V-a. Strabon promovează altă versiune, cum că argonauții plecați în căutarea lânii de aur au ajuns aici în timp ce explorau zona de coastă. În fine, potrivit alteia, Hercule ar fi ajuns pe aici în peregrinările ocazionate de muncile sale eroice.
Adevărul este că Tarsus are o excelentă poziție geografică, una care era și mai bună în antichitate, atunci când marea era mult mai aproape, fapt care a dus la apariția unor așezări omenești încă din preistorie. Excavațiile făcute de arheologi de la Universitatea din Princeton prin anii 1930 au dus la concluzia că încă din neolitic a fost în apropierea locației actuale a orașului o așezare fortificată, asemănătoare ca structură și funcționare cu aceea la fel de veche de lângă Timișoara, situl Chisoda-Livezile, despre care s-a vorbit recent la noi.
Dacă lăsăm de o parte legendele, atunci începem să avem și unele certitudini istorice asupra straturilor de civilizație care s-au succedat. Este clar că zona a aparținut mai întâi Imperiului Hitit, în a cărui perioadă de prăbușire bruscă s-ar fi produs și primele semne ale unei crize climatice, probabil mai mulți ani în șir de secetă. Ca să fixâm un reper în timp, suntem înainte de Homer, cu un mileniu înainte de Iisus. Au urmat asirienii, cuceriți de persani prin secolul al V-lea î. Chr. știm asta de la Xenophon.
Aici este locul pentru menționarea unui amănunt semnificativ. Se pare că zeul adorat pe atunci de populația din zonă, numele are mai puțină importanță, avea un monument care îl înfățișa călare pe un leu înaripat, aceasta fiind probabila sursă de inspirație pentru leul Sfântului Marcu pe care îl vedem în prezent în Piața San Marco din Veneția. Monumentul a fost distrus, inevitabil, în timpul invaziei perșilor conduși de Cirius cel Tânăr, dar reprezentare respectivă a grifonului s-a păstrat pe monedele descoperite.
Și uite așa, în perioada în care Aexandru cel Mare trecea pe aici în drumul său spre Orient, Tarsus devine un oraș al intelectualilor vremii, cercetători ai naturii, poeți și filosofi, rival al Atenei și Alexandriei, având și o bibliotecă cu vreo 200 000 de manuscrise. Romanii, după ce Pompei îi elimină pe pirații mării, îl transformă într-un loc sigur și îl face capitala Ciliciei. Ca peste tot pe unde au fost, romanii încep să construiască, multe drumuri și poduri, și au făcut-o timp de mai multe secole, până în vremea lui Iustinian în secolul al VI-lea, multe dintre ele bine păstrate până azi. Așa că nu avem de ce să ne mirăm că aici s-au întâlnit Cleopatra și Antoniu pentru a pune, hai să zicem așa, Mediterana la cale. Aici s-au dezvoltat școli filosofice, cea stoică fiind decisivă în opinia mea pentru evoluția ulterioară a creștinismului și a teologiei creștine, și poate nu este întâmplător că Apostolul Pavel a venit pe lume din această atmosferă culturală.
La începutul secolului al VII-lea, comunitățile de creștini și de păgâni din acest spațiu au intrat în contact cu expansiunea musulmană asupra Levantului sub forma politică a califatelor. Începe un nou strat de civilizație în care avem interacțiuni între lumea bizantină și noua lume islamică. Din păcate, în următoarele secole zona orașului Tarsus devine spațiu de conflict între cele două lumi, cea bizantină și cea islamică, suferă distrugeri și chiar ruinări severe, astfel că ajunge un fel de spațiu tampon, un fel de „no man’s land” care trece rând pe rând sub autoriatea Bizanțului sau a Califatului.
În secolul al XII-lea ecourile cruciadelor ajung până aici, dar contextul se schimbă pentru că apar turcii selgiucizi și se dezvoltă o nouă entitate politică, Regatul Armeniei din Cilicia, iar Tarsus este sub controlul acestora până pe la jumătatea secolului al XIV-lea, fiind chiar capitală pentru o sută de ani. După un interval în care zona este răvășită de apariția Sultanatului mamelucilor, Tarsus intră sub controlul Imperiului Otoman după 1500. Orașul se reface și redevine un port comercial important, iar în zonă începe să se cultive bumbac, un factor al prospwerității economice. Din păcate, în secolul al XIX-lea începe procesul de colmatare a portului și au loc schimbări dramatice geografic prin depunerea de sedimente care duc la înaintarea uscatului și la transformarea orașului într-unul interior, aflat actualmente la vreo 20 de kim distanță de țărm. Aș spune că aceste transformări de geografie fizică au dus la o nouă etapă în existența orașului care și-a pierdut avantajele unui port după trei mii de ani de viață portuară.
Orașul actual nu mai are aceeași importanță economică, dar încorporează atât de multă istorie încât merită să fie văzut. Ar putea fi valorificat mult mai bine din punct de vedere turistic, iar pricipala atracție o reprezintă chiar această stratificare istorică bogată și relevantă. Faptul că Tarsus-ul are o istorie de mii de ani înainte de expansiunea Imperiului Otoman și de Turcia modernă poate fi transformat într-un avantaj cultural și turistic, într-o oportunitate pentru a oferi o experiență a unei istoricități interculturale, adăugându-i ospitalitate și o bucătărie apetisantă și diversă.
Cicero ne spune câte ceva despre spiritul acestor locuri atunci când îi compară pe Diogene și pe Antipater, acesta din urmă fiind un vestit filosof stoic din Tarsus. Cicero își imaginează următoarea situație. Să presupunem că un înțelep este înșelat și acceptă niște bani falși. Îi va oferi el mai departe ca autentici pentru a nu ieși în pierdere? Diogene ar răspunde „Da”, Antipater ar zice „Nu”. La fel, dacă cineva oferă spre vânzare un vin prost la preț de vin bun, Diogene nu l-ar condamna și ar spune că-i prost cine cumpără. Antipater, dimpotrivă, ar spune că nu-i cinstit să se procedeze așa și că o asemenea faptă trebuie condamnată. Este evident ce ar spune stoicul Antipater despre sinecuri, privilegii și tot felul de pretinse „drepturi” speciale. Noi în care anume dintre aceste straturi de civilizație trăim?