L-am cunoscut pe Zoltan Terner în urmă cu mulți ani, într-o zi memorabilă, pe care nu mai reușesc, totuși, s-o datez. Mergeam spre Ambasada României din Tel Aviv și în jurul meu, călătorind dinspre Ierusalim, se petrecea un fenomen meteorologic ieșit din comun. Dintr-un motiv necunoscut, lumina zilei își schimbase consistența și din transparentă devenise, într-un fel straniu, portocaliu-gălbuie, îmbrăcând întregul peisaj în falduri selenare, ca și cum din ceruri se revarsa un deșert auriu.
Eram în autobuz și mă miram că nimeni din jurul meu nu comenta spectacolul la care asistam fascinat, așa ca am tăcut și eu. La ambasadă, însă, pătrunzându-mă de rumoarea generală de dinaintea manifestării programate am relatat, încă uimit, fenomenul la care tocmai fusesem martor, găsindu-l ca interlocutor ocazional, pradă și el aceleași fascinații, tocmai pe… Zoltan Terner, eroul acestei evocări.
Nu știam, desigur, cine este, nu-și publicase încă volumele de poezie și nici nu era, cum avea să devină mai târziu, colaborator vreme îndelungată al emisiunii în limba română de la Kol Israel, al cărei redactor devenisem. Dar am început un dialog bazat, atunci, pe considerente de fizica refracției luminii, de la care cu ușurință am alunecat spre filosofie și literatură, restul – din acel moment și până astăzi – devenind, cum se spune, istorie. Și tocmai despre istoria subiectivă a acestei legaturi cu un admirabil om de cultură și condei voi încerca să vorbesc în continuare.
Cred că faptul urmator care mi-a atras atenția asupra persoanei sale a fost debutul său relativ tardiv în poezie. Imi aminteam, desigur, recomandarea pe care o auzisem cu alte decenii în urmă, aparținând criticului Nicolae Ciobanu, care spunea că oricine vrea să scrie, ar trebui s-o facă doar atunci când simte că realmente îi ard degetele, dar… tot mi se părea un debut tardiv. Nu mă îndoiam de calitatea versurilor lui Zoltan, îi admiram curajul de a revigora un tradiționalism pe care eu îl consideram piesă de muzeu literar, dar să debutezi în pragul vârstei de 70 de ani, părea destul de excentric. Îmi spuneam, desigur, că nici „Piatra înflorită”, nici „Paradisuri scufundate”, publicate la editura Cartea Romaneasca, în 2001 și 2002, nu erau rezultatul unei inspirații poetice a ultimilor ani, dar tot nu reușeam să mă debarasez de ideea că debutul se producea târziu, ținâd cont de palmaresul altor colegi de breaslă, consacrați de multă vreme.
Și, totuși, mai puternică decât această contrarietate a mea era admirația provocată de vârsta specială a debutului. Mai întâi, pentru că-l vedeam posibil chiar și în pragul senectuții – ceea ce îmi dovedea că talentul și elanul creator n-au vârstă – iar, apoi, întrucât venea să dea și mai mult contur unei trăsaturi speciale a caracterului său, care consider că este curajul. Căci, orice s-ar spune, trebuie mult curaj și o puternică încredere în sinele propriu pentru a debuta la aproape 70 de ani, și un la fel de mare curaj să continui și să scoți mereu la iveală alte și alte fațete ale spiritului tău creator. Numai o personalitate conștientă de vocea sa și de imperativul verbului pe care trebuia să-l rostească, putea debuta la acea vârstă și putea continua să se manifeste pe un câmp atât de larg al mijloacelor de expresie, cum a făcut-o si continuă s-o facă Zoltan Terner.
Să adăugăm că volumelor de poezie amintite le-au urmat un remarcabil volum de eseuri, întitulat „Omenește vorbind”, publicat în 2004 tot de editura Cartea Românească și, apoi, un fascinant și singular roman, „Lumea de sub pod si zarva ei”, care a fost publicat la editura Hasefer, în 2011, pentru ca ultimele apariții editoriale să fie datorate tot unor volume de eseuri („Destinul iudaic între lumini și bezne”, 2012, editura Hasefer si „Gândiri si răs-gândiri”, 2013, Tel Aviv), cu un intermezzo de poezie, datorat unei antologii și unui nou volum de versuri, „Tăcerile voastre”, publicat în 2012 la editura Tipo Moldova, din Iași, colectia „Opera Omnia”.
Iată, deci, că în ceva mai mult de un deceniu de intensă creativitate, Zoltan Terner a oferit literaturii române opt cărti importante, care-i conturează deopotrivă sufletul și mintea, acoperind zone de expresivitate ce se întind de la emoția și căldura poeziei, la reflecția amplă și acribia analizei unor teme general-umane, trecând, desigur, prin acel uluitor teritoriu al romanului de structură baroc-existentialistă, cu puternice reflexe umaniste sau de meditație asupra conditiei umane, care cred că este piesa de rezistență a edificiului său cultural.
Curajul pe care-l presupune acest efort creator este dublat la Zoltan Terner de o generoasă deschidere către creația confraților săi de spirit, dovadă cronicile pe care le susține în paginile publicației israeliene în limba română, „Jurnalului săptămânii”, ca și de un constant cult al prieteniei, pe care-l resimt toți cei care se află într-un mai strâns contact cu el. Moștenire și prelungire a unei trăsaturi de familie, care pleacă de la bunicul său din partea mamei, rabinul Ithak Weisz, acest cult a fost într-o măsura atât de mare steaua călăuzitoare a vieții și operei sale, încât s-a extins – se poate spune – și asupra cititorilor săi, pentru care nu o dată a ales stilul colocvial de expunere, ca și cum s-ar afla cu fiecare în parte în spațiul primitor al salonului său înțesat de cărți, la o discuție pe cât de relaxată, pe atât de aplicată despre cele mai aprinse probleme actuale, sau despre subiecte care au animat alte secole, dar nu lipsite de relevanță umană pentru spiritual contemporan.
În astfel de situații, Zoltan Terner se lasă ușor sedus de amintirile care-l transportă în vremea fabuloasei sale copilării din Simeria natală, cu animale de casă, ori vite la păscut, cu cărți citite la umbra vreunui stejar, păzind blajinele cornute, cu nesfârșitele conversatii de adolescență în compania prietenului său de-o viață, pictorul Liviu Lăzărescu, dar și cu nelipsitele aventuri ale vârstei, unele de domeniul miracolului. Amintiri care așteaptă cu răbdare pana scriitorului, pentru a deveni universul livresc în care viața să-și găsească o mai reală semnificare.
Ajungând la acest punct, cred că la portretul pe care încerc să-l schițez lui Zoltan aș putea adăuga o a treia trăsătură, care ar părea mai degraba exterioară, ținând de condiții independente de el, dacă exteriorul și condițiile n-ar fi cumva și ele decât o subtilă proiecție a interiorului. Este vorba de noroc… Căci înainte sau dincolo de toate, Zoltan Terner este un om care, paradoxal, a avut noroc în viață. A avut norocul unei copilării în mijlocul naturii, de fantasmele căreia a știut să se lase impregnat; a avut norocul unor părinți și bunici care i-au transmis, fiecare în felul său, ceva esențial despre viață, întreținându-i vie curiozitatea de a afla mai mult; a avut norocul unui sau mai multor prieteni de o factură asemănătoare cu a sa, cu care a purtat de-a lungul timpului dialoguri esențiale, după cum, mai târziu, a avut norocul unei profesiuni în domeniul cinematografiei, pe care a exercitat-o cu pasiune și excelență, dar care i-a și lăsat suficient timp liber pentru lecturi si reflecții, si care l-a pus în relații cu importante personalități ale culturii române. Și, nu în ultimul rând, Zoltan Terner a avut norocul unei desăvârșite partenere de viață, care a știu să-i asigure confortul exterior și liniștea necesare creației.
A avut, de asemenea, acea scânteie de geniu sau nebunie care să unească toate aceste date și trăsături într-o valoare nouă și transmisibilă, care este arta. Căci tot ce Zoltan Terner a făcut s-a transformat, mai devreme sau mai tarziu, în artă: peliculele sale documentare au relevat un regizor care știa să imprime viață celor mai abstracte noțiuni de fizică sau matematică; poeziile sale au redescoperit frumusețea unui filon literar considerat epuizat sau vetust, iar proza sa a sondat straturi aparent aride și marginale ale conditiei umane, cărora le-a restituit profunzimea și interesul, ca radiografie a ceeea ce Constantin Noica desemna drept maladii ale spiritului contemporan. Și dacă limbajul poetic, alegoria și simbolul nu i s-au părut suficiente, el a ales și varianta eruditiei, expunând în cărțile sale de eseuri un întreg evantai de idei, doctrine, opinii și atitudini elaborate de mari cugete ale secolelor trecute, pe care le-a filtrat îndelung prin propria sa viziune teoretică, opțiune valorică și stil personal de expunere.
Acesta este poetul, romancierul, eseistul, publicistul și regizorul Zoltan Terner, omul nepereche, pe care am avut norocul și fericirea să-l cunosc și să-i fiu prieten, dar și nefericirea de a-l vedea plecând prea devreme dintr-un peisaj în care fusese necesar.