Am fost la Edinburgh doar de trei ori după anul 1990, când s-a spintecat Cortina de Fier și am putut călători în mod liber. Zic „doar” pentru că eu cred că acest oraș merită mai mult. Am făcut vizite la intervale de cam zece ani, așa că am putut vedea și evoluția urbei. Dar aș spune că 30 de ani de observații sunt prea puțini pentru un oraș care s-a luat în serios ca totalitate urbană încă din perioada sa medievală. Poate ar fi mai intersant să spun că de fiecare dată în cele trei vizite am avut parte de o vreme scoțiană, schimbătoare adică, cu valuri de ceață și însoriri bruște, cu ploi în aversă și seninătăți miraculoase.
Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că am făcut toate vizitele în vacanța de vară, atunci când turiștii și admiratorii de festivaluri iau cu asalt orașul pentru a trăi frumos. The Fringe este considerat în prezent cel mai mare festival din lume, în primul rând ca amploare a evenimentului, ca participare (poate doar Campionatul Mondial de fotbal din acest an a vândut mai multe bilete, dar îmi este rușine că fac o asemenea comparație), dar și ca diversitate a artelor prezente, de la teatru, operă și dans la circ, cabaret și spectacole de stradă.
Dar, dincolo de toate acestea, ceea ce mă fascinează la acest oraș, considerat de unii printre cele mai pitorești din lume și supranumit „Atena Nordului”, este modul în care el se prezintă pe sine ca loc omenesc al locuirii și al muncii, al odihnei și al distracției, al învățării și al culturii.
Edinburgh îți rămâne perceptual în memorie prin stânca sa imensă, neagră la culoare, căci este de origine vulcanică, pe care se află Castelul, loc al nașterii și fundării, acolo unde s-a construit puterea printr-o fortăreață semeață încă de la începutul Evului Mediu.
Aș spune că Edinburgh oferă din punct de vedere urban o lecție rară despre contrast și coexistență, despre diferență și complementaritate. Este vorba despre faptul că orașul este alcătuit din două entități, una este Vechiul oraș medieval, alta este Noul oraș din epoca georgiană, ambele recunoscute de UNESCU drept situri de valoare patrimonială exemplară. Ca întreg, orașul este dens spațial, cu locuințele și clădiri cu alte funcții apropiate unele de altele, omogene stilistic, cu cvartaluri adaptate topografic la configurația terenului, înainte de toate în raport cu stâncile bazaltice, lăsând loc, atât cât mai rămâne, și pentru zone verzi de respirație.
Froma și structura orașului sunt un rezultat al dihotomiei dintre Orașul Vechi medieval, dens și organic, cu case care sunt celule într-un țesut urban, de unde rezultă și o anumită dezordine, și Orașul Nou din secolul al XVIII-lea, axial și simetric, ordonat și marcat de piețe neoclasice, propunând un alt stil urbanistic. Oricum, cartierele rezidențiale sunt dense, își asumă o verticalitate moderată și suficientă, propun spații comune, de la scări la piațete, favorizează pietonii și prezența lor activă. Creșterea urbană s-a produs în spațiul natural disponibil, între văi și creste vulcanice tocite, fără a produce haos.
Îmbinarea dintre Vechiul și Noul Oraș este considerată unică la nivel european și mulți văd în ea o provocare urbanistică, una care intrigă conceptual și practic. New Town, partea nouă a oraşului, situată la nord de Princess Street, este un exemplu de planificare urbană din secolul al XVIII-lea, în contrast cu dezordinea medievală a Oraşului vechi. Acest urbanism este și o expresie a structurii sociale a epocii. Astfel, casele au la demisol locuințele sevitorilor, devotați familiei aristocrate sau burgheze, la parter este salonul de primire, la nivelul următor sala de servire a mesei, iar la ultimul nivel dormtoarele. Este câte un șemineu în fiecare cameră și fiecare are coșul său, de unde mulțimea de coșuri pe care le vedem pe acoperișuri.
La est de New Town, Calton Hill este o excrescenţă vulcanică, care oferă o privelişte superbă asupra oraşului. În vârful acestui deal se află Observatorul, cu un dom în stil grecesc, Monumentul Naţional, o copie neterminată a Panteonului din Atena, precum și Monumentul Nelson şi Monumentul Burns, dedicate unor personalități istorice decisive. De regulă, ceața împiedică vederea spre râul Forth și estuarul acestuia și spre ținutul Fife. Totuși, într-una dintre cele trei vizite am prins un interval mai lung de cer senin chiar atunci când mă aflam pe Calton Hill și am văzut până departe.
O explorare serioasă trebuie să continue cu Palatul Holyroodhouse, reşedinţa oficială a Majestăţii Sale Regele, atunci când se află în Scoţia. Legat de Maria Stuart, regina scoţienilor, cunoscută prin tragicul său sfârşit, Holyroodhouse este obligatoriu pentru un călător care vrea să fie bine informat. De aici este vizibilă și „Arthur’s Seat”, o colină vulcanică impunătoare. Amatorii de istorii neconvenționale pot vedea și căsuța în care Maria Stuart ar fi făcut baie în vin alb și pot împărtăși povestea idilei reginei cu consilierul italian, ucis la ordinul celui de al treilea ei soț cu 75 de lovituri de pumnal. În apropiere se află clădirea nouă a Parlamentul Scoției, edificiu politic important al mecanismului puterilor și relațiilor dintre Scoția și Marea Britanie înlăuntrul Marii Britanii.
Alt obiectiv obligatoriu este Castelul Edinburgh, situat pe locul unei vechi fortăreţe din sec. al V-lea, prilej de a admira bijuteriile coroanei scoţiene și multe altele, inclusiv capela Margaretei, Memorialul de Război, ori Sala armelor, acolo unde a ajuns și Cromwell. Din Castel se iese pe așa-numita Milă regală și se poate face o plimbare pietonală ritualică, cu o oprire la Biserica High Kirk of St. Giles, acolo unde a fost depus timp de două zile trupul neînsuflețit al Reginei Elisabeta a II-a și unde, ulterior, Regele Charles al III-lea, a fost reîncoronat, ca o confirmare a relației dintre Coroana britanică și Scoția, firește, după încoronarea din 6 mai 2023 de la Abația Westminster.
Strada este animată, cu mici spectacole, în primul rând cu cimpoieri îmbrăcați în costume tradiționale care suflă cu demnitate și talent în instrumentele lor. În zonă sunt grupate și trei statui reprezentative ale unor intelectuali scoțieni faimoși în toată lumea, David Hume, Walter Scott și Adam Smith. Cineva a pus pe creștetul lui Hume un con folosit ca semn de circulație, iar turiștii îi tot freacă degetul mare de la piciorul drept. S-ar putea să aducă noroc, așa că mă înghesui și eu să îl atinng măcar.